OPINII

Preot Gh. Calciu

In Evul mediu a existat, în Vest, un fel de dispută între filosofii realişti şi cei nominalişti. Numai că cearta, sau măcar denumirea celor două grupuri, era ciudată. Ea a fost numită, prin aceeaşi ciudăţenie, cearta realiilor, realiştii susţinând că real este nu obiectul din faţa mea, ci existenţa lui în lumea ideală (era perioada în care platonismul se ridica viguros împotriva aristotelismului brutal al Evului mediu).

In cartea a patra a Repubicii lui Platon, acest idealism care este adevărata existenţă a lucrurilor îşi are demonstraţia în Mitul Peşterii imaginat astfel: un grup de oameni sunt legaţi într’o peşteră, cu faţa spre fundul ei. Lumina vine din spatele lor şi proiectează pe peretele din fund umbrele celor care trec prin faţa peşterii, oamenii care trec izolaţi sau în grupuri, cărând sarcini, se aud frânturi de discuţii care par a fi reflectate de pe peretele pe care se mişcă umbrele şi cei din peşteră cred că umbrele de pe perete sunt cele reale şi nu ceea ce se aude indistinct de afara. Am spus aceste cuvinte care să facă pe cititori să înţeleagă mai uşor cearta realiilor transilvane.

Ceva în genul acesta este cearta realiilor pornită de Mitropolia de la Sibiu, împotriva viitoarei Mitropolii a Clujului. Cei de la Sibiu sunt legaţi şi privesc numai spre umbrele dorinţei lor de putere, ale trufiei păcătoase, ale frustrării lor de câteva judeţe prin înfiinţarea Noii Mitropolii a Ardealului.

Numai că cearta realiilor s’a purtat într’un chip civilizat, filosofic şi argumentativ fără mânie şi fără insulte şi, mai ales, fără murdării. Atacul Mitropoliei de la Sibiu este o introducere a duhului lumesc, de care se şi servesc, în argumentaţia debilă teologică a poziţiei lor faţă de hotărîrea Sfântului Sinod: o puternică trupă de mercenari, adunaţi de oriunde cu existenţă reală, o mare parte şi câţiva cu existenţă iluzorie: ziarişti gălăgioşi, flecari, uzând de un limbaj caragialesc şi sub caragialesc, sau la televiziunea care, pe lângă femeile neruşinat de goale, mai pune şi piperul scandalului preoţesc, nu ştiu care diplomat sau politician din Vest de care nimeni nu a auzit niciodată şi care să fi scos un singur cuvânt împotriva situaţiei din ţară pe vremea comunismului, până la fabricarea fostului preşedinte Constantinescu a acelui călugăr Vasile, un fel de uite popa nu e popa, care apare la timpul oportun ca să dea sentinţe absolute împotriva Sfântului Sinod, numindu-l indirect «tâlhăresc», prin fraza grosolană «au mai fost sinoade tâhăreşti». Si dacă acest călugăr rătăcitor, care apare şi dispare ca un spiriduş este de la Sf. Munte, (cum afirmă fostul preşedinte) de ce se tot plimbă hojma prinlumea noastră păcătoasă în loc să stea acolo, în Grădina Maicii Domnului, ducându-şi viaţa îngerească? Este evident că nu se împacă deloc cu Stăpâna Sfântului Munte. Sunt şi eu în legătură cu câţiva sfinţi părinţi din Athos pe care i-am întrebat dacă ştiu ceva de acest cuvios care îşi alege cuvintele, probabil, dintr’un dicţionar al expresiilor mahalageşti. Mi-au răspuns că sunt mulţi monahi în Athos cu numele de Vasile, dar nici unul nu corespunde monahului lansat de oamenii preşedintelui Constantinescu.

L-am pomenit numai pentru că a scris un articol ruşinos. A ieşit şi el la vânătoare folosind arma murdară a minciunii şi pumnalul schismei în codrul imposibil al imprecaţiilor duhovniceşti ale Mitropoliei Sibiului. Dumnezeu să-i inchidă gura amuţindu-i-o pentru o vreme.

In sfârşit, printre mercenarii, să zicem, de bună credinţă, care s’au prezentat de bună voie pe arena luptei dinainte pierdută, sunt preoţii ardeleni care au părăsit ţara şi biserica românească şi au venit în America (probabil şi în Europa) pentru un trai mai bun. Ei se consideră luptători voluntari, dar practic, ei au părăsit lupta sau compromisurile slujitorilor din ţară ai bisericii în momentul când au ieşit din ţară şi au venit la episcopiile din America. Fapta aceasta se numeşte trădare. Nu implic faptul că majoritatea acestor tineri preoţi «defectori» care erau studenţi în străinătate, nu puteau obţine bursele de care s’au bucurat, fără anumite obligaţii şi angajamente, pentru că nu pot nega faptul ca unii ar fi putut trece fără angajamente dezonorante. Ei au fost acceptaţi în Episcopia de la Vatra, au primit funcţii şi au fost înălţaţi, sau coborîţi.

Ei au dreptul să vorbească şi să-şi spună părerea în Episcopia în care slujesc, dar nu într’o ţară şi o biserică pe care le-au părăsit şi în care viaţa a fost aşa cum o ştim, iar ei au trăit bine şi chiar foarte bine în comparaţie cu România, deşi era o viaţă modestă, pentru America, nu pentru România.

Dacă vreunul din cititori se va întreba: Dar Părintele Calciu nu a trădat ţara şi Biserica română, nu a huzurit în timp ce Românii sufereau?, le dau un răspuns tare: Eu nu am plecat din ţară şi din biserică. Eu am fost expulzat, şi din tară, şi din Biserică. Dar venind în America nu mi-a tihnit nici somnul, nici mâncarea. Am protestat la posturile de radio din străinătate, am călătorit prin lume vorbind despre suferinţa bisericii noastre, am fost audiat de trei ori de Congresul American, am fost primit de doi preşedinti, de ziua drepturilor omului – Reagan şi Bush Tatăl - am organizat demonstraţii în faţa Casei Albe şi a Congresului, şi, mai mult decât orice, am stat în închisoare 21 de ani, din care, un an în domiciliu obligatoriu cu toată familia mea, fiind păzit de 45 de agenţi ai securităţii, ostaşi şi poliţişti, ziua şi noaptea. Nu port nici un fel de ranchiună nimănui, ierarhi, preoţî, angajaţi ai patriarhiei, securişti sau gardieni. Dumnezeu i-a pus în jurul meu pentru ispăşirea păcatelor mele şi pentru a-mi arăta puterea Lui şi pentru a mă face să înţelege că nimic nu am fost şi nimic nu sunt nici acum. Dar nu voi închide gura mea niciodată atunci când este vorba de adevăr.

Aşa dar, cine le dă dreptul acestor ardeleni să se amestece spunând lucruri neadevărate sau aducând argumente false şi neconfirmate de istorie pe această estradă a ambiţiilor ierarhiceşti sau academice (teologice) care cheamă bârfitorii, persoane laice care nu au habar de deontologia profesională, indivizi care până mai ieri erau duşmanii declaraţi ai Bisericii, Ortodoxe, ecumenişti care calca în picioare canoanele bisericii, transfugi clerici şi laici pentru care orice neadevăr, orice insultă, orice expresie murdară este argumentul nevalabilităţii noii Mitropolii. De unde s’a adunat această ceată de «viteji» ai măsluirilor, cine i-a poftit la o cină care ar fi trebuit să fie de Taină şi a iesit o orgie verbală? Toţî aceştia au venit la un ospăţ al neascultării pentru că i-a chemat Mitropolia Sibiului.

Mărturisesc cinstit că desi trăiesc in America, am puţină spaimă de computer şi de alte maşini inteligente. Mă intimidez în faţa unor termeni ca link, site şi unele titluri legate de aceste maşini neobişnuite. Am văzut că toate încălcările regulelor bisericiest de subordonare către ierarhul suprem, PF Patriarh Teoctist şi către Sfântul Sinod al BOR, folosind un limbaj linguşitor şi perfid şi multe expresii incompatinile cu poziţia înalta a unei Mitropolii, exprimate vulgar de autori cunoscuţî sau necunoscuţi, curg continuu prin robinetul linkului (probabil ca încurc termenii tehnici, dar sunt nevinovat prin ignoranţă tehnică) Mitropoliei Sibiului. Cineva semnează ca autor sau administrator al spaţiului acesta. Este un arhimandrit care adaugă şi un alt titlu: web master. M’am sculat în picioare (măcar în intenţie) auzind acest titlu de origine «cerească», dar din alte ceruri decât ale noastre. Am întâlnit mulţi arhimandriţi, unii mi-au fost învăţători şi spoveditori, care m’au scapat de iad, dar când am văzut scris cu litere mai groase Web master, am dat pe din afara de respect.( !)

Când eram student la medicină, mergeam pe la teatru. Odată am văzut o comedie, tare similară cu chestiunea aceasta a web-ului. O actriţă, nu-mi mai amintesc numele (bineînţeles, era o dramatizare, dar îşi folosea propriu sau nume) vine la directorul teatrului şi-i cere s’o pună prima pe afişul unei piese viitoare în care juca şi ea. Directorul îi spune că nu se poate fiindcă aceia sunt actori de talie mare care nu pot fi puşi în coada unui afiş. Actriţa ripostează: Pune-i pe toţi înainte, chiar şi pe figuranţi, dar la sfârşit să adaugi SI TANTI CAPATANA. (Numele e convenţional). Cam aşa a făcut preacuviosul din povestea reală de la Mitropolia Sibiului. Putea să pună toate titlurile monahale, dar, la sfârşit, să adauge şi web master. Asta îl salva din mulţimea nediferenţiată a arhimandriţilor. Este singurul care îşi pune în coada numelui: şi web master. Aproape că aş pune rămăşag că preacuviosul a fost şcolit la universităţile protestante eretice din Occident, unde a prins gustul web masteratului. Pe aşa un titlu poţi oricând să-ţi vinzi sufletul diavolului.

Gălăgia cea mare era că scindarea aceasta a Mitropoliei scindează unitatea Bisericii şi a Naţiunii. Atunci înseamnă că in momentul în care România Mare a fost împărţită în provincii şi judeţe, s’a scindat unitatea ţarii si dobrogenii au fost cuceriţî cu arme de moldoveni (care, oricum erau mulţi), oltenii i-au inghiţit pe Bănăţeni, ca să nu mai vorbesc de Ardeleni care i-au înghiţit pe toţi ceilalţi. Si mitropoliili şi eparhiile, la fel. De astfel de jalnice argumente s’a slujit retorica sibiană şi academicii Mitropoliei. Mi se pare că trăiesc o comedie de prost gust când se anunţa pompos: Un profesor de teologie (se înţelege, plin de faimă) declară ca scindarea Mitropoliei Ardealului va fi o catastrofa naţională. Preacucernice Parinte Profesor, chiar foarte faimos, nu a fost o catastrofa naţională dăinuirea comunismului şi colaborarea preacucernciilor oastre cu acest regim. Căci a tăcea este colaborare. Nu am auzit niciodata cuvântul dumnaevoastră tăios de faimos profesor – şi ce bine ar fi fost - protestând împotriva încăkcărilor pe care le ştim. Nu am auzit nici măcar vreun student afirmând că profesorul a strecurat măcar un cuvând cu subînţeles întrt’o convorbire particulară. Stiu câţiva profesori faimoşî, Dumnezeu să-î odihneasca şi care făceau astfel de aluzii, sau chiar mă susţineau în actiunea mea. Si ce s’a ales de catastrofa comunistă. Biserica a triumfat, chiar atunci când preacucernicia voastra lăudaţî regimul, macar prin eludarea adevărului. Acum constataţi că toate crimele comuniste nu au fost o catastrofă, dar o orînduire fixată de Sf. Sinod, ineluctabilă prin prezenţa Duhului Sfânt este, pur şi simplu, o catastrofă naţională ( ?!?). Pentru cine? Pentru un arhiereu care n’a stat nici o zi în mânăstire? Pentru acoliţii lui şi webmasterii arhimandriţi?

Am urmărit cu multă atenţie ce se intâmplă în BOR şi în ţară, ca şi ce se întâmplă în America şi Europa. Cei care îmi citesc articolele stiu că nu am cruţat niciodată răutăţile şi îngrozitoarele abuzuri. Un ziarist român din America, gudurător, a scris repede o linguşire, prin care propunea transportarea mea în Afganistan pentru ca am protestat împotriva abuzurilor deprimante folosite de America în Abu Graib şi Guantanamo, Noul Piteşti. Probabil ca ziaristul se mai gudură încă şi azi..

Preafericite Parinte Patriarh, Inalţi preafinţiţi şi Preasfinţiţi, nu aţi observat că majoritatea tulburărilor sunt făcute de ierarhi înălţaţi în scaun fără o zi de călugărie? Si, mai abitir, de cei fără călugărie şi studiind la Universităţi eretice?

După înţeleapta hotărîre de a înfiinţa Mitropolia Ardealului de Nord, cred că următoarea înţeleaptă hotărîre sinodală ar fi ca să se ceară viitorului postulant la scaunul arhieresc, cel puţin zece ani de vieţuire duhovnicească în mânăstire şi să se cerceteze viaţa lui spirituală din mânăstiri*. Atunci biserica ar fi mai ferită de rebeliuni, ascultarea ar fi prezentă şi ierarhii ar lucra mereu sub îndrumarea Sfântului Duh. Si nu ne vom teme când Mitropolia Sibiului, sau altă Mitropolie va striga prin guri năimite că Sinodul Cutare a fost tâlhăresc, sau ca Duhul Sfânt nu a vorbit prin Sinod, ci prin inventatul monah Vasile, sau nu stiu care corector de ziare sau de la TV.

Biserica nu este o democraţie, ea este o Teocraţie prin hotărîrea Mantuitorului. Democraţia noastră este credinţa nestrămutată în Iisus Hristos în dragostea Lui şi în prezenţa Sfântului Duh la toate sinoadele neeretice.

Binecuvântaţî şi iertaţî, Preafericite.

*Cu câţiva ani în urmă, am citit o istorioară în Pateric: un monah cu o viaţă destul de îmbunătăţita în mânăstirea în care trăia, a murit. S’au făcut toate rânduielile şi priveghiul. La miezul nopţii, toţi privighetorii au adormit. Când s’au trezit, sicriul nu mai era în tinda bisericii, ci afară. L-au adus înauntru şî au adormit din nou; au aflat iar sicriul afară. Lucrul acesta s’a petrecut şi a treia oară şi apoi nu s’a mai repetat. Monahul a fost înmormântat şi curând s’a uitat incidentul. Numai stareţul a cercetata viaţa câlugărului pe la toate mânăstirile. Toate păreau bune numai ca, uneori, apăreau semne de neascultare faţă de părinţii spirituali. Dumnezeu a făcut un semn prin el pentru monahii care l-au privegheat, dar si pentru noi.

Nota, Parintele Bleahu scrie într’un articol postat pe internet ca îl cunoaşte bine pe monahul Vasile (şi pe altii) că acesta îşi face doctoratul prin cele străinătăţuri (adica la eretici, ceea ce explica poziţia lui şi exprimarea). Dar care este legatura dintre viitorul doctor la Universităţile protestante şi misteriosul monah al fostului preşedinte al României. Sunt sute de monahi Vasile, dar numai unul vine când vrea de la Sf. Munte şi chiar in momentele cele mai potrivite pentru situaţii ca aceasta de care ne-am ocupat. Sau asta este multipla faţă a lui Vasile?