OPINII

Ier. Savatie Bastovoi

Discuţiile despre homosexuali şi perverşi în general atrag tot mai multă atenţie. Preferinţele sexuale au început să facă parte din portretul social al unui individ, ca şi naţionalitatea, religia sau apartenenţa politică. Homosexualii se prezintă ca şi grup social: îşi cer drepturi şi îşi promovează concepţiile prin activităţile pe care le întreprind, fie că sînt publicaţii tipărite, marşuri de stradă sau concerte cărora le dau caracter social, cultural sau politic. Reacţiile faţă de aceste acţiuni şi cerinţe ale minorităţilor sexuale în diferite state sînt împărţite, unii le susţin, alţii le condamnă.

Biserica s-a văzut şi ea pusă în situaţia de a da o replică acestei probleme. Nu este vorba de o reacţie morală, care este de la sine înţeleasă şi general cunoscută, ci o reacţie mai degrabă politică, socială. Această necesitate s-a simţit şi mai stringent la noi odată cu intenţia Guvernului de a adopta legea privind statutul homosexualilor în România.

Dincolo de glasul oficial al Bisericii, dintotdeauna au existat voci separate care au vorbit într-un fel sau altul. Nu ne interesează cei care fac apologia homosexualităţii, încercînd să demonstreze teologic nevinovăţia şi firescul relaţiilor homosexuale. O astfel de discuţie este cu totul deplasată şi nu merită osteneala. Atitudinea Bisericii faţă de astfel de pledoarii este îndeobşte cunoscută, de aceea nu o voi relua aici.

Cuvîntul nostru îi priveşte mai întîi pe credincioşii care recunosc că homosexualitatea este un lucru anormal, dar în acelaşi timp cad în extrema de a elimina şansele de recuperare ale celor stăpîniţi de această patimă, astfel încît le refuză pocăinţa.

Cîţiva ani în urmă revista "Scara" publica un articol îndreptat împotriva homosexualilor care încerca să readucă în actualitate metodele de "combatere" a homosexualităţii din Levitic (adică omorîrea cu pietre) şi cele de pe vremea lui Vasile Lupu, care mai prevedeau şi arderea cadavrelor celor ucişi. Considerînd că această atitudine nu este una ortodoxă, m-am hotărît să scriu un cuvînt de apărare nu a homosexualităţii, ci a oamenilor care, cu voie sau fără voie, au căzut în această ispită, iar acum, în loc de o mînă întinsă primesc o piatră.

Dar pentru a avea o atitudine corectă, mai bine zis, duhovnicească faţă de condiţia homosexualilor, şi a oricărui om în general, trebuie mai întîi să încercăm a-i înţelege, cu alte cuvinte, să-i cunoaştem.

Ce este homosexualitatea: este o boală la fel ca şi cancerul, după cum susţin unele şcoli de medicină, sau este doar o preferinţă sexuală? Este homosexualitatea o anomalie care se moşteneşte genetic şi dacă da, se poate lupta împotriva acestei moşteniri? Sau homosexualitatea este produsul educaţiei sau a accidentelor psihice şi emoţionale prin care cineva trece la un moment dat al vieţii sale? Acestea sînt doar cîteva întrebări care îşi cer răspunsul înainte de a condamna un homosexual.

Mi-aduc aminte că în una dintre cărţile lui Freud sînt date nişte scrisori cu conţinut similar. O mamă îl întreabă ce să facă cu fiul ei homosexual. Freud o consolează foarte sec, zicîndu-i că homosexualitatea, de fapt, nu este o anormalitate, că este doar o preferinţă sexuală. Ca să fie mai convingător, aminteşte şi cîţiva homosexuali celebri, cum ar fi Platon, Michelangelo. Într-un cuvînt, Freud evită să catalogheze homosexualitatea drept boală.

Şi eu cred că homosexualitatea nu poate fi moştenită. În schimb, s-ar putea transmite înclinaţia spre perversiuni în general. Există spirite atrase de varietate, de anormal, cum sînt, de exemplu, artiştii. Eu, care am trăit printre artişti, pot spune cu certitudine că există în această categorie de oameni o chemare irezistibilă spre tot ce este necunoscut, neexplorat, spre tot ce poate "lărgi" limitele acestei vieţi, limitele firii. Şi cred că nu întîmplător aceşti oameni au practicat întotdeauna o sexualitate deformată. Mai toate numele mari ale artei şi literaturii moderne au fost fie homosexuali, fie pedofili, zoofili, fie toate acestea la un loc. Aceşti oameni nici cu femeile nu pot avea relaţii normale, ci practică cele mai ciudate perversiuni. Oamenii perverşi, chiar dacă nu sînt nişte artişti în sensul tehnic al cuvîntului, au această sensibilitate "artistică" care, mi se pare mie, nu diferă prea mult de fondul psihic al marilor genii.

Este esenţial a şti că homosexualitatea nu este o boală care poate fi moştenită genetic. Zic asta, pentru că am primit scrisorile unui tînăr măcinat sufleteşte de această ispită, deşi curat cu trupul, pe care părintele său duhovnic la trimis la psihiatru. În acest fel, preotul sporeşte drama acelui tînăr, aruncîndu-l nu doar în braţele necruţătoare ale deznădejdii, ci şi în braţele unor oameni total inapţi în faţa unei chestiuni duhovniceşti atît de delicate. Ipoteza aceasta, pe care Părinţii Pustiei au rezolvat-o demult, a fost confirmată şi ştiinţific de medicina modernă. O experienţă făcută asupra gemenilor monozigoţi, adică născuţi din aceeaşi celulă, a arătat că, în cazul în care unul din ei este homosexual, celălalt nu este obligatoriu să fie. Acelaşi lucru s-a constatat şi în cazul alcoolicilor, ceea ce nu se poate spune de celelalte boli, cum ar fi cancerul sau ulcerul, pe care, în cazul în care îl are unul dintre gemenii monozigoţi, obligatoriu îl va avea şi celălalt.

Deci, ceea ce s-ar putea moşteni nu este neapărat homosexualitatea, pedofilia sau zoofilia, ci înclinaţia spre perversiuni, varietate şi nesaţiu sexual. Se pare că aceşti oameni devin stăpîniţi de ceea ce le iese mai întîi în cale. Dacă prima experienţă sexuală a fost cu un băiat, el rămîne marcat pe viaţă de ea, devine homosexual. La fel dacă este cu un copil sau animal. Aceasta nu-i împiedică să aibă relaţii cu femei, ei devin ceea ce se cheamă heterosexuali, dar vor tînji după vraja senzaţiei pe care au simţit-o în prima lor experienţă sexuală, chiar dacă nu vor mai reveni niciodată la ea.

Obiect sexual poate deveni tot ceea ce îţi procură plăcere sexuală. Există atîta lume care se mulţumeşte cu păpuşi gonflabile şi vibratoare, şi nu doar că se mulţumeşte, ci le preferă relaţiilor sexuale normale. De aceea, sînt foarte periculoase toată literatura şi fotografiile care se răspîndesc acum peste tot. Sînt convins că, din cauza invaziei acestor reviste, un număr catastrofal de mare de părinţi au copii homosexuali, fără să o ştie. Oricine poate deveni şi homosexual, şi pedofil, şi zoofil. Plăcerea este oarbă şi se hrăneşte din orice.

Cred că toţi oamenii sînt potenţiali homosexuali, zoofili sau pedofili, dar nu bolnavi în sensul pe care îl invocă unii medici. Cred că aceste înclinaţii nefireşti pot fi cel mult înăbuşite prin asceză, dar niciodată dezrădăcinate total, pentru că ele caracterizează firea noastră. În aceasta însă constă grandoarea luptei creştine împotriva păcatului, anume că păcatul este propriu firii noastre căzute, dar noi găsim puteri să ne ridicăm deasupra firii.

Parcă a te lăsa de relaţiile normale cu o femeie, aşa cum fac călugării, e mai uşor decît a-ţi înfrîna pornirile homosexuale? Oare nu depăşesc călugării cu graţie această "boală" genetică cu care ne naştem toţi?

Există, desigur, şi bolnavi homosexuali dintre debilii mintali, aşa cum sînt şi cei care îşi mănîncă excrementele sau cei cărora le place să omoare animale. Aceştia însă sînt în proporţie mică şi, oricum, nu ei sînt cei care organizează marşurile şi paradele de homosexuali din vestitele oraşe occidentale, dar, mai nou şi de la noi.

De exemplu, în mentalitatea fostelor ţări sovietice, mulţi din cei care au avut relaţii homosexuale nu sînt catalogaţi ca atare. Toate bancurile despre armeni sînt bancuri pentru homosexuali, şi totuşi, armenii sînt un popor destul de simpatizat în tot imperiul, cu toate că poate nicăieri în lume homosexualii nu sînt mai urîţi decît în fosta URSS. Paradoxul se explică prin faptul că, în mentalitatea celor din această parte a lumii, homosexual este doar cel pasiv. De altfel, acesta este cel mai ruşinos lucru care i se poate întîmpla unui "bărbat", să fie siluit, ceea ce se întîmplă în puşcării. Zic "bărbat" în ghilimele, pentru că unul ca acesta nu va mai fi considerat niciodată bărbat, cu unul ca acesta nimeni nu are voie să dea mîna, nici să mănînce, nici să bea din acelaşi pahar, că se "spurcă". Aşa că, sînt zeci de milioane de bărbaţi care văd în aceasta o simplă "feminizare" a unui bărbat slab.

Sfinţii Părinţi cred că diavolul pur şi simplu ispiteşte pe fiecare cu ceea ce are la îndemînă. De aceea homosexualitatea apare ca patimă, nu ca alternativă, în comunităţile de bărbaţi: puşcării, armată sau chiar mănăstiri. De exemplu, Sfîntul Vasile cel Mare în Regulile sale nu recomandă ca fraţii să-şi strîngă mîinile cînd se salută, iar Avva Ioan Colov zicea că monahul care a mîncat pe săturate şi a vorbit cu copil, a şi curvit cu el. Asta nu pentru că ei ar fi homosexuali, ci tocmai pentru că diavolul poate trezi această patimă chiar şi în cei care niciodată nu au simţit-o şi au avut oroare de ea. Pe Sfîntul Munte Athos, unde nu există femei, pînă azi este interzisă intrarea copiilor. Sfîntul Nil Athonitul compară intrarea unui tînăr imberb în obşte cu un jăratec căzut pe o rochie nouă. Totuşi, chiar şi aceste precauţii împotriva tinerilor nu ne pot face să credem că tot Athosul era plin de homosexuali, ci doar confirmă ipoteza că patima îşi face obiect sexual din ceea ce are la îndemînă.

Prin urmare, cei care cunosc ascetica ortodoxă şi au ajuns la nişte măsuri duhovniceşti, ştiu că nu există om care să nu aibă "accese" de homosexualitate, pedofilie sau orice altceva. Asta nu pentru că el ar căuta aceasta, ci pentru că diavolul ispiteşte cu absolut orice pe cel care duce lupta castităţii pentru Hristos. Sfîntul Isaac Sirul spunea că dacă cineva spune că nu are gînduri întinate, înseamnă că săvîrşeşte păcatul cu fapta. Este altceva dacă omul, din cauza grosolăniei patimilor sale, nu-şi vede aceste porniri josnice, pe care şi le imputau pînă şi cei mai străluciţi asceţi ai creştinătăţii. Dacă am fi curaţi cu adevărat, am vedea că nu sîntem feriţi nici noi de ele.

Se ştie că homosexualii sînt de două feluri: pasivi şi activi. Care e diferenţa dintre ei? Se pare că homosexuali pasivi sînt numai impotenţii, acesta e şi motivul pentru care nu se culcă cu femei. Chiar am dat cîndva, din întîmplare, peste un anunţ într-un ziar din Chişinău: "Bărbat plăcut la înfăţişare, 40 de ani, caut prietenia unui bărbat în vederea relaţiilor sexuale. Sînt pasiv, impotent total". Acest "impotent total" se pare că este un calificativ pentru homosexualul pasiv. Consider plauzibilă această ipoteză, pentru că, de regulă, perechile de homosexuali sînt şi una şi alta amîndoi, adică şi pasivi şi activi. Nu este adevărat că homosexualii căsătoriţi nu îndeplinesc şi rolul femeii în relaţiile lor cu bărbaţii. Aceasta o ştiu din mărturia personală a unui homosexual căsătorit cu o femeie care păcătuia cu bărbaţi activi.

Cei mai mulţi homosexuali cred că sînt oamenii care caută să-şi depăşească limitele, care nu sînt de acord cu realitatea în care trăiesc. Plictisiţi de relaţiile sexuale fireşti, aceşti oameni intuiesc că firea noastră trebuie să aibă vreo spărtură în afară, dar ei nu au avut descoperirea Dumnezeirii, ei nu ştiu că adevărata depăşire a firii se împlineşte nu prin simpla evadare din normalitate, ci prin îmbrăţişarea unor realităţi mai măreţe decît noi înşine, eliberatoare, veşnice.

Homosexualii, ca şi ucigaşii, simt plăcerea monstruoasă a înfruntării lui Dumnezeu, a înfruntării Limitei. Sfîntul Efrem Sirul crede că anume această plăcere a simţit-o Eva cînd a încălcat porunca. Aceasta este alternativa demonică a trăirii harice. Dacă Dumnezeu nu i-ar fi lăsat diavolului şi puterea de a imita trăirea harică, mîntuirea ar fi fost pur şi simplu o fatalitate. Omul nu poate trăi fără plăcere, de aceea trebuie să ştim că şi păcatul, mai ales păcatele grozave, procură o stare nefirească ca şi beţia şi drogurile. Asceţii, pentru a ajunge la bucuria harică, rabdă multă durere. Aşa şi păcătoşii rabdă foarte multă suferinţă pentru a simţi bucuria contrafăcută pe care o împrăştie diavolul.

Sînt convins că marea majoritate a acestor oameni, dacă s-ar încredinţa că asceza le poate aduce o stare infinit mai înălţătoare decît păcatul, ar îmbrăţişa asceza. Hristos, Care ştie firea noastră, anume aşa îi seduce pe marii păcătoşi: "Acolo unde s-a înmulţit păcatul, va prisosi harul", zice Apostolul Pavel. De aceea, noi nu ne mirăm că Maria Egipteanca, prostituata nesăbuită de altă dată, a fugit în pustie de îndată ce s-a atins harul de inima ei. Ea avea termen de comparaţie, ea ştia ce înseamnă plăcerea, şi cînd a simţit această plăcere nouă a harului a fugit în pustietăţi, de frică să n-o piardă. Aşa cum cel ce a găsit o comoară într-o ţarină vinde tot şi cumpără ţarina aceea, aşa păcătosul care simte măcar o dată harul, leapădă ca pe nişte haine asudate plăcerile lui de mai înainte.

Homosexualitatea este un exces ca şi drogurile, ca şi plăcerea de a ucide, ca şi moda, ca şi beţia. Toate sînt anormale, toate sînt păcate, toate îndepărtează de Dumnezeu şi de bunul mers al lucrurilor. Ca să-i înţelegem pe homosexuali trebuie să-i privim anume prin această prismă.

Cineva mi-a scris cîndva o scrisoare în care îşi exprima părerea că la oamenii cu păcate grele cuvîntul lui Dumnezeu ajunge mai greu, că nu crede că un homosexual se poate converti şi schimba şi mă întreba dacă îi pot cita vreo statistică a homosexualilor convertiţi.

Cred că e cumva impropriu să vorbim de o statistică a homosexualilor convertiţi. De regulă, statisticile privind homosexualii ne vin din Apus, unde convertirile la Ortodoxie sînt o raritate în general, nu doar cele dintre homosexuali. La noi, statisticile acestea sînt foarte aproximative, pentru că în concepţia societăţii noastre homosexualitatea încă mai este o ruşine, iar cei care îşi declară homosexualitatea o fac mai mult din plăcerea de a sfida, care îi caracterizează pe perverşi.

De aceea, sîntem în faţa unui fenomen foarte curios: toţi homosexualii cunoscuţi sînt într-un conflict declarat cu creştinismul, iar cei convertiţi ascund faptul că au fost cîndva homosexuali. Pe lîngă asta, pocăinţa şi mărturisirea în Biserica noastră este o taină, de aceea e firesc ca trecutul oamenilor convertiţi să nu se afişeze, decît poate dacă o vor ei. Perversiunile sexuale însă nu sînt nişte păcate pe care, odată scăpat de ele, ai vrea să le mai etalezi. De aici, impresia falsă că homosexualii, în general toţi perverşii, nu au acces la pocăinţă.

Convertirile dintre curvarii ordinari e absolut logic să fie mai multe, pentru că toţi oamenii sînt curvari ordinari, pe cînd perverşii sînt minoritate. Însuşi Mîntuitorul, cel ce ne-a zidit, a numit neamul omenesc: ,Neam viclean şi preacurvar". Aşadar, toţi oamenii au nevoie de pocăinţă şi de îndreptare, nu doar homosexualii.

Cunosc, într-adevăr, oameni care au adus o mare pocăinţă pentru păcate împotriva firii, dar n-aş putea să fac din viaţa lor un scenariu pentru Oscar, pentru simplul fapt că ei s-ar putea recunoaşte în el şi n-am avut cu ei această înţelegere. Pentru mine nu există nici o îndoială în privinţa faptului că printre creştinii primelor veacuri, mai ales printre cei din rîndurile grecilor şi romanilor, erau mii de homosexuali, pedofili şi zoofili. Abaterile sexuale ale vechilor greci şi romani sînt îndeobşte cunoscute din actele istorice şi din operele literare ale epocii. Aceasta era societatea romană în care s-a propovăduit creştinismul. Pur şi simplu nu prea exista alt contingent de oameni care să se convertească la creştinism, toată omenirea zăcea în aceste păcate, după cum observăm şi azi. Dar parcă nu prin aceasta e seducător creştinismul, că dintr-un noroi atît de puturos ştie să facă monumente de sfinţenie atît de albe şi de strălucitoare, cum este homosexualul pocăit pomenit în Scara Sfîntului Ioan, Maria Egipteanca, Moise războinicul şi alţi sfinţi recrutaţi din rîndurile celor mai vestiţi desfrînaţi şi războinici ai vremii lor.

Altceva este de ce despre aceste convertiri nu s-a scris aproape deloc. În afară de cazul pomenit în Scara, aproape că nu cunoaştem nici un sfînt despre care să se menţioneze că ar fi săvîrşit păcate împotriva firii. Cu toate acestea, eu nu mă îndoiesc că astfel de sfinţi au fost. Se pare că toate aceste păcate se subînţelegeau prin expresii de genul "şi a lepădat viaţa sa petrecută în păcate dobitoceşti" sau "în mari destrăbălări" şi altele. Se poate bănui ceva la Fericitul Augustin, dar nu ştiu cît este de clar. Poate că e vreo frică de a nu încuraja aceste păcate, chiar şi prin simpla pomenire a lor? Pe de altă parte, Apostolul Pavel, cînd a fost să vorbească despre astfel de lucruri a zis doar că ,despre cele ce fac ei în ascuns este şi ruşine a vorbi". Această pudoare este specifică ortodoxiei.

Ioan Gură de Aur, în Tratatul despre creşterea copiilor (sper să nu greşesc), zice că "îşi învinge" cu multă neplăcere dorinţa de a nu pomeni despre acest păcat. Prin aceasta, Sfîntul Ioan ne arată încă o dată că despre acest păcat "se tăcea". Gură de Aur compară homosexualitatea cu "o molimă" care a cuprins oraşul, pe lîngă care curvia obişnuită nici nu mai pare un păcat vrednic de mustrare. El îi atenţionează pe toţi părinţii care îşi dau copiii la şcoli de faptul că îşi sortesc odraslele acestei grozăvii. Dar, iarăşi, am fi nedrepţi să credem că nici unul din aceşti copii mai tîrziu nu s-a convertit la creştinism.

Aşa că, eu cred că e într-adevăr o prejudecată să credem că cuvîntul lui Dumnezeu ajunge mai greu la inima oamenilor cu păcate mari. Oamenii aceştia, trebuie să ştim, sînt capabili de o mare suferinţă. E şi normal, ei trăiesc complexul de a fi izolaţi, expulzaţi din societatea oamenilor "normali", au experienţa de a fi "altfel". Ei sînt într-o permanentă opoziţie cu lumea, cu normele ei. Nu contează că normele lor de viaţă sînt şi ele nocive, important este că ele sînt "altfel", ele sînt "nebunie" pentru oameni.

Oamenii aceştia au experienţa nebuniei, a suferinţei din cauză că nu sînt ca toţi ceilalţi. De aceea, atunci cînd ei aud despre un Dumnezeu care "nu este din lumea aceasta", Care ne îndeamnă "să fim nebuni pentru El" şi "să ne osebim" de oamenii lumii acesteia, ei devin curioşi, cel puţin curioşi. Această curiozitate le lipseşte intelectualilor călduţi, funcţionarilor, "burghezilor" care se identifică cu mersul lumii acesteia. Perverşii nebunatici, chiar dacă pare curios, se pot simţi atraşi de Hristos chiar şi numai pentru faptul că şi Hristos nu e de acord cu moleşeala în care se complac majoritatea oamenilor.

De aceea ei se pot împrieteni cu Hristos împotriva zădărniciei şi nimicniciei lumii acesteia. De multe ori, duşmanii comuni devin prilej de aliere. Ruşii chiar au o glumă: "Împotriva cui prieteniţi?" Iar cînd aceşti nebunatici vor vedea că nebunia lor e neputincioasă împotriva lumii, vor accepta propunerile lui Hristos. Nu în zadar Hristos le dă atîta curaj, zicînd că n-a venit pentru cei drepţi, adică ,burghezia spiritualicească" care mimează că trăiesc în Biserică, ci pentru păcătoşi. Unde s-a mai văzut aşa un Dumnezeu? Oare nu acest Dumnezeu era certat de oameni că e prietenul vameşilor şi al păcătoşilor? Iar eu n-aş îndrăzni să-L cert încă o dată pentru acelaşi lucru.

Desigur, eu mă refer la homosexualii care îşi "trăiesc" condiţia în toată adîncimea ei. Pentru că şi păcatul, de cei mai mulţi dintre oameni, nu este "trăit", ci doar practicat cu banalitate, ca şi mîncarea, ca şi somnul. Sînt, însă, oameni care, pentru că nu au o altă înţelegere despre rostul vieţii, se angajează în păcat cu toată fiinţa lor, aceştia se pot angaja şi mai tîrziu, cu aceeaşi rîvnă, dacă li se descoperă, în viaţa în Hristos.

Şi cred că acesta e secretul pentru care din mulţimea de păcătoşi doar unii se pocăiesc: sînt tocmai cei care, pentru că au "trăit" păcatul, au putut să trăiască şi pocăinţa, ceilalţi însă nu au înţeles pocăinţa, deoarece nu au înţeles nimic nici măcar din păcatele pe care le-au făcut, pentru că le-au făcut ca nişte dobitoace, nu ca nişte oameni, fără să înţeleagă şi fără să se întrebe vreodată de ce fac cutare sau cutare lucru.

Personal, cred că e o mare diferenţă între un homosexual din Grecia lui Socrate şi un homosexual din epoca modernă, o diferenţă fundamentală. Dacă un grec de atunci practica homosexualitatea doar pentru plăcere, homosexualul de azi o trăieşte ca pe o angajare existenţială, ca pe o dramă. El îşi asumă efectiv această condiţie, într-o lume pe care o crede ratată: îşi cere dreptul de a avea o familie, de a fi acceptat, chiar de a avea o biserică. El nu mai trăieşte homosexualitatea doar ca pe o plăcere, ci e conştient şi de toate suferinţele ei. El acceptă aceste suferinţe, chiar mai mult, el se jertfeşte. Sigur că rămîne întrebarea cîtă dreptate are să sufere în acest fel, dar, dincolo de dreptate, această suferinţă există şi ea merită să fie cercetată.

Omul modern nu mai gîndeşte antinomic, pentru el nu există bine şi rău, fericire şi nefericire, pentru el e importantă doar "trăirea", senzaţia. Adică "binele" lui se măsoară prin intensitatea senzaţiei, care poate fi şi una de durere. Aşa că, modernului nu i te poţi adresa cu formule de genul "nu este frumos ceea ce faci", pentru că el are o estetică a urîtului care poate să se îndulcească din contemplarea unui hoit plin de viermi, ca la Baudelaire, sau să descrie cu plăcere moartea unei femei gravide într-un pavilion al canceroşilor, ca la expresionistul Goodfried Benn.

Epoca modernă a creat şi a impus concepţia despre frumuseţea urîtului şi despre plăcerea durerii. Şi, într-adevăr, văd în toate manifestările homosexualilor de azi că ei sînt un produs al artiştilor nebuni din secolul XIX, sînt, pe drept cuvînt, nişte întruchipări ale teoriilor lor monstruoase. Ei sînt cumva nişte producţii artificiale, ceea ce îi face să fie şi mai dramatici, pentru că trăiesc nişte sentimente inventate în laborator. Toată viaţa lor este o dureroasă minciună, în numele căreia se jertfesc cu docilitate.

Din acest punct de vedere, eu am mai multă înţelegere faţă de ei, pentru că s-au născut într-o lume în care nu numai binele, ci pînă şi ideea de bine au fost învinse. Iar castificarea societăţii contemporane: comuniunea pictorilor, comuniunea evreilor, a femeilor divorţate, a homosexualilor ş. a. m. d., îi condamnă pe toţi la încremenirea în propria condiţie. Omul trăieşte după regulile, aspiraţiile şi obsesiile grupului de care aparţine, de care trebuie neapărat să aparţină, chiar dacă acest grup se cheamă grupul oamenilor liberi.

Biserica însă nu are voie să devină un grup, o castă, ea este o comuniune cu limitele în afară, ea se revarsă neîncetat, înghiţind ca o lavă încinsă tot ce îi iese în cale, dacă se poate.

Înţelegerea pe care o arătăm acestor oameni, poate fi, într-adevăr, şi o compasiune ca pentru bolnavi, totuşi nu ca pentru nişte bolnavi incurabili. Noi nu-i vedem ca pe nişte muribunzi pe care ne simţim datori să-i vizităm cu flori şi mandarine, ca poate-poate să le înfrumuseţăm măcar ultimele zile. Deloc! Pînă în ultima clipă, orice păcătos este un potenţial sfînt, asta trebuie să înţelegem din cazul tîlharului de pe cruce.

Este un păcat împotriva iubirii lui Dumnezeu să credem că cineva nu se mîntuieşte, că nu mai are şansă la mîntuire. Bătrînul Selafiil de la Noul Neamţ spunea că atîta vreme cît nu a răsunat trîmbiţa Arhanghelului este vreme pentru pocăinţă. Noi arătăm dragoste faţă de păcătoşi tocmai pentru că prin ei se poate proslăvi Hristos, nu pentru că ne este milă de pierzarea lor, noi nu ştim dacă ei se vor pierde sau nu.

Chiar dacă noi ştim că nu se vor mîntui toţi oamenii, noi trebuie să-i vedem mîntuiţi pe toţi, la aceasta ne îndeamnă iubirea creştină.

Hristos este mare nu atunci cînd mîntuieşte sfinţi, ci anume atunci cînd poate să mîntuiască păcătoşi, după cum se roagă şi Sfîntul Ioan Damaschin în rugăciunea de seară: "Că de vei mîntui pe cel drept, nu-i lucru mare, şi de vei milui pe cel curat, nu-i nici o minune, că sînt vrednici de mila Ta; ci spre mine, păcătosul, să faci minuni cu mila Ta, întru aceasta să arăţi iubirea Ta de oameni".

Eu nu apăr nici un fel de păcat, dar nici nu pot să am căderea de a considera anumite patimi şi păcate ca fiind fatale. Mulţi oameni nici de fumat nu se pot lăsa, cu toate că pare un fleac. Acestora le pare că a te lăsa de fumat e cel mai greu lucru din lume, pentru că orice păcat şi patimă se poate judeca în raport cu puterea de voinţă a fiecăruia. Un părinte spunea că cel mai mare păcat este păcatul în care te afli.

Cred că cel mai greu e să scapi nu de homosexualitate, nu de mînie sau zgîrcenie, ci anume de păcatul sau patima care te stăpîneşte. Pentru că, dacă un păcat te stăpîneşte, este numai pentru că e mai mare decît voinţa ta. Într-adevăr, dacă aşa stau lucrurile, s-ar părea că este imposibil să mai scapi de un astfel de păcat, de vreme ce este peste puterile tale. Totuşi, anume la asta cred că s-a referit Hristos, cînd a zis: "Ceea ce la oameni este cu neputinţă, la Dumnezeu este cu putinţă".

Pe de altă parte, noi nu ne uităm la lume cu ochii moralei: a te culca cu o femeie este moral, iar altminteri este imoral. Nu. Noi ne uităm la lume cu ochii lui Hristos, Care voieşte ca nici unul dintre oameni să nu piară. Creştinismul nu este o religie a moralităţii, a bunelor maniere. Noi avem Sfinţi nebuni pentru Hristos care încalcă orice închipuire despre buna purtare. Sfîntul Andrei cel nebun pentru Hristos îşi făcea nevoile în faţa trecătorilor şi lua bătaie pentru asta. Aşadar, nu este vorba la noi de o încălcare a unor norme, ci de lupta foarte învolburată a pocăinţei care, ca orice luptă, presupune şi răni şi căderi.

Ortodoxia nu împarte păcatele în grave şi mai puţin grave, aceasta e o greşeală a romano-catolicilor. Pentru noi, păcatul e o chestiune individuală, ca şi relaţia cu Dumnezeu şi, deci, se judecă în funcţie de persoană şi de împrejurări. Adică, toate păcatele de care nu ne pocăim sînt grave, chiar dacă ele pot părea neînsemnate şi invers, toate păcatele pentru care am adus pocăinţă nu mai sînt grave, chiar dacă ele par şi sînt îngrozitoare.

Din acest punct de vedere, homosexualitatea îmi e tot una cu făţărnicia vameşului, căci şi una şi alta mă poate pierde, dacă nu mă pocăiesc. Problema noastră nu este doar aceea de a înceta de a mai săvîrşi anumite fapte rele, ci transfigurarea totală a întregii noastre fiinţe. Noi trebuie să ne izbăvim de "trupul morţii acesteia" în care ne aflăm, cum zice apostolul Pavel, pentru a ne face părtaşi la trupul lui Hristos. Eu lupt cu homosexualitatea nu pentru că aceasta este o abatere morală, ci pentru că aceasta mă desparte de Hristos.

Dacă firea noastră nu va deveni deofiinţă cu cea a lui Hristos, a Omului adevărat, noi nu ne vom bucura de Împărăţia Cerurilor. Zic nu că vom fi judecaţi, alungaţi, ci anume că nu o vom simţi. Noi avem nevoie să ne îmbrăcăm în Hristos pentru a putea simţi realităţile vieţii viitoare care, veşnice fiind, nu vor putea fi simţite de mădularele trupului acestuia muritor. Numai Hristos poate să intre la cina Tatălui, aşa că trebuie să devenim hristoşi. Dar parcă un malaheu, un hoţ sau un clevetitor poate să semene cu Hristos? Din acest punct de vedere homosexualii sînt anormali, de vreme ce nu tind să se asemene cu Hristos.

De regulă, oamenii cred că au rezolvat soarta homosexualilor, făcînd trimitere la arderea Sodomei: "Dumnezeu i-a ars, înseamnă că e cel mai mare păcat". Dar parcă Mariam, sora lui Moise, pentru homosexualitate a fost pedepsită cu lepră sau pentru simpla bîrfă? Numeri 12, 1-10 Parcă Nadab şi Abiud pentru homosexualitate au fost arşi cu foc sau pentru că s-au jucat cu tămîia pentru jertfă fără să aibă voie? Lev. 10, 1-2 Dar oare pe Anania şi pe femeia lui Safira, pentru homosexualitate i-a pedepsit Dumnezeu cu moarte imediată sau pentru zgîrcenie? Fapte 5, 1-10 Anania şi soţia lui n-au făcut decît să-şi reţină o mică parte din banii dobîndiţi de pe urma vinderii propriei ţarini, deşi îi făgăduiseră Bisericii. Dacă Dumnezeu ar pedepsi cu aceeaşi pedeapsă pe preoţii care iau banii Bisericii, pe care nici nu i-au pus acolo, cred că nu ar ajunge preoţi vii ca să-i îngroape pe cei morţi. Dar moartea nu-i va ocoli nicidecum nici pe aceştia, dacă nu se vor pocăi, căci Dumnezeu nu nedreptăţeşte pe nimeni. Aceia au fost pedepsiţi demonstrativ, după cum tîlcuieşte Sfîntul Ioan Gură de Aur, ca şi Cain, ca şi Ham, ca şi Onan, că Dumnezeu a curmat în acest chip orice fel nou de răutate apărută în lume. Toate aceste răutăţi sînt vrednice de moarte şi de chinurile veşnice, toate îşi iau în ele însele pedeapsa cuvenită.

Atunci cînd ucenicii au venit şi I-au povestit Mîntuitorului despre galileienii al căror sînge Pilat l-a amestecat cu sîngele jertfelor, Iisus le-a răspuns: "Oare credeţi că aceşti galileieni au fost mai păcătoşi decît toţi galileienii, sau cei 18 locuitori din Siloam peste care a căzut turnul au fost mai păcătoşi decît toţi oamenii care locuiau în Ierusalim? Adevărat vă zic că dacă nu vă veţi pocăi, toţi veţi pieri la fel". Luca 13, 1-5

Aşadar, toţi sîntem bolnavi: şi homosexualii, şi curvarii ordinari, şi bîrfitorii. Toţi avem nevoie de îndreptare. Iar dacă homosexualitatea este mai grozavă, asta nu înseamnă că Hristos o iartă mai greu decît clevetirea, să zicem, chiar dacă un homosexual va fi admis după mai multă vreme la împărtăşanie. Hristos iartă toate păcatele îndată ce păcătosul zice "iartă-mă" şi pune hotărîre să nu mai păcătuiască. Fiul cel curvar, cînd s-a întors, nici n-a fost lăsat să-şi termine cuvîntul de iertare, că tatăl i-a şi pus inelul în deget şi a poruncit să se taie viţelul pentru el. Îmi pare că Sfîntul Grigore Sinaitul, vorbind despre rugăciunea lui Iisus, zice că, la fiecare rugăciune "Doamne Iisuse Hristoase, miluieşte-mă pe mine păcătosul", pe care călugărul, creştinul trebuie să o rostească neîncetat, Hristos răspunde: "Iertate sînt păcatele tale, fiule".

Problema este alta, cît se va menţine păcătosul în starea de pocăinţă. Din acest punct de vedere, păcatele trupeşti, fie că este homosexualitate, fie curvie ordinară, sînt foarte greu de învins. Nu că Hristos le iartă mai greu decît pe celelalte, ci pentru că ele lucrează monstruos în trupul şi sufletul păcătosului, îndemnîndu-l să se întoarcă la ele. Aceste păcate au rănit firea mai tare decît altele şi sîngerarea este mai prelungă, dar şi răsplata celor ce o rabdă e mai mare, aşa a zis Hristos, iubitorul de oameni. Păcatele acestea împotmolesc firea ca într-o mlaştină, din care, pur şi simplu, e mai greu să te smulgi decît din alte păcate. Aceasta depinde şi de lungimea perioadei în care a fost practicat păcatul, căci obiceiul devine a doua fire, aşa încît omul ajunge să înseteze de păcat aşa cum însetează de apă, deşi această sete este dobîndită în mod artificial, prin obişnuinţă.

Şi mai grea devine smulgerea din această mlaştină atunci cînd ceilalţi creştini, care se cred mai sfinţi, îi condamnă pe păcătoşi. David spune într-un psalm: "Doamne, celor pe care Tu i-ai bătut, ei au adăugat bătăi asupra lor". Aşa am ajuns în situaţia de a apăra homosexualii de agresivitatea dobermanică a credincioşilor noştri. Atunci cînd Hristos, prin gura lui Pavel, ne spune să purtăm neputinţele unii altora, nu menţionează că noi trebuie să-i sprijinim numai pe cei care în ochii noştri au păcate mai mici, ci pe toţi, deci şi pe homosexuali. Şi atunci cînd spune "nu judeca", nu spune că avem "dezlegare" să-i judecăm pe homosexuali. Trebuie să ştim că şi astăzi Hristos ia apărarea fiecărui păcătos, întrebînd adunarea: ,Cine din voi este fără de păcat, să arunce primul piatra".

Noi nu sîntem nici inchizitori, nici nazişti ca să osîndim homosexualii mai mult decît pe alţii. Concepţiile acestea puritaniste nu sînt proprii Ortodoxiei, ele ne-au venit din altă parte. Noi nu sîntem moralişti, noi sîntem iubitori de oameni. Noi nu mustrăm pe alţii, noi purtăm neputinţele împreună. Noi am fost lăsaţi în lume ca să fim prieteni celor de care s-au lepădat toţi prietenii, mîngîietori celor străini şi însinguraţi, ascultători celor neascultaţi şi alungaţi. Într-un cuvînt, ca să fim "toate tuturor", cum spune Apostolul Pavel, ca măcar pe cineva să mîntuim.

Despre Avva Ioan Persul se spune că ieşind odată din chilie a văzut un călugăr care păcătuia cu un copil, dar întorcîndu-şi privirea, şi-a continuat drumul, zicînd în sinea sa: ,Dacă Dumnezeu, care vede toate, Îl vede şi nu-l arde, cine sînt eu ca să-l osîndesc?" Aşadar, şi cuvîntul acesta pe care l-am propus nu este atît un cuvînt despre homosexuali, cît despre nejudecare şi dragoste creştină.

În multe rugăciuni Dumnezeu este numit "mult-milosîrd". Puţini români ştiu ce înseamnă acest cuvînt, pentru că este slavonesc. Milosîrd provine de la cuvintele "milosti" - milă şi "serdţe" - inimă, (miloserdnîi), adică "cel cu inimă miloasă", cu inimă mult miloasă. Pe mine mă înduioşează acest cuvînt, mai ales cînd i-L spun lui Dumnezeu. Dumnezeu are multe însuşiri, e şi drept, şi atotputernic, şi atotştiutor, dar nici una dintre ele nu mă copleşeşte atît de mult ca gîndul că Dumnezeu are o inimă miloasă. De aceea nici eu nu mai pot să mă uit la păcatele oamenilor, fie că sînt homosexuali, fie ucigaşi, fie orice altceva, decît cu inimă miloasă. Pentru că vreau să-L înţeleg pe Dumnezeu.